ieri dimineaţă m-am trezit cu o idee neobişnuită în gând.
cum ar fi dacă, atunci când ne trezim şi ne ridicăm din pat, o parte din noi rămâne adormită în pat? la fel ca o diviziune celulară, spiritul nostru se scindează în două: jumătate este supus corpului: se ridică, umblă, se spală pe dinţi, suflă peste ceaiul fierbinte, râde, vorbeşte, îşi face temeri, visează la viitor, se îndrăgosteşte, suferă, îmbătrâneşte cu fiecare secundă... cealaltă jumătate rămâne în pat, liniştită, cu un zâmbet aia schiţat; se întoarce pe o parte, apoi pe alta, trage pătura peste cap, se face ghem, visează, râde în somn, transpiră, visează, visează, visează, visează... dacă acceptăm însă că viaţa însăşi e un vis, atunci în fiecare clipă noi ne scindăm fractalic în vise de vieţi paralele, reflectând ca cioburile unei oglinzi o infinitate de existenţe posibile.
tot ce cunoaştem, tot ce vedem din noi, din alţi oameni, din tot, reprezintă de fapt o frântură microscopică dintr-un întreg infinit.
