WE LIVE AS WE DREAM, ALONE | gang of four

we live as we dream, alone.
to break the spell we mix with the others.
we are not born in isolation,
but sometimes it seems that way.
we live as we dream, alone.

amintiri din copilărie, 1

vară, o curte din satul agrişul mare.

pe o bancă, o bătrână şi un copil citesc o carte.

soare de vară, ale cărui raze, amestecate cu gânguritul unui guguştiuc, se joacă pe vârful nasului şi te fac să strănuţi.

din spatele casei, miros de langoşi rumenindu-se într-un cuptor cu lemne ce lăcrimează cenuşă pe un halat alb.

cartea are unele pagini scorojite pe margini, probabil pentru că a îndurat multe de-a lungul timpului petrecut pe un raft întunecos. totuşi, pare aproape nouă. şoarecii nu au izbutit să găsească vreun motiv pentru a se înfrupta din paginile ei, şi îi înţeleg. nu multe animale s-ar încumeta să roadă o carte pe a cărei copertă un cărturar a brodat cu atâta iscusinţă o cruce aurită.

respirând lemn umed, bătrâna pare mai veche decât pădurea însăşi. pe mâinile ca nişte rădăcini uscate, degetele ei sunt o hârtie presărată cu pete cafenii, literele unui alfabet de mult uitat. din trunchiul noduros al gâtului, printre buze veştejite, bătrâna murmură rugăciuni care amintesc mai degrabă de spaţiile dintre rânduri decât de cuvinte.

respirând o rază, copilul ascultă cu un aer serios. este politicos, aşteaptă până se termină povestea înainte de a pune întrebări, şi are mâinile curate. în fiecare zi, la ora de ascultat învăţăturile care i-au sculptat inima, sufletul îi tremură în piept. el simte, fără să îşi poată explica de ce, că în acele momente îndeplineşte un ritual arhaic, un pact de sânge încheiat între bătrân şi copil încă de când primul om a muşcat din primul măr. zi de zi, totul regresează către geneză, înaintea păcatului timpului şi cunoaşterii, iar sub fruntea albă reînvie aievea primii ochi care au gustat soarele.

e vară. nemărginire.

pentru persida. nu te-am uitat.

THE EYES OF THE SKIN | juhani pallasmaa

the most essential auditory experience created by architecture is tranquility. architecture presents the drama of construction silenced into matter, space and light. ultimately, architecture is the art of petrified silence.

THINKING ARCHITECTURE | peter zumthor

postmodern life could be described as a state in which everything beyond our own personal biography seems vague, blurred, and somehow unreal. the world is full of signs and information, which stand for the things that no one fully understands because they, too, turn out to be mere signs for other things. yet the real thing remains hidden. no one ever gets to see it. nevertheless, i am convinced that real things do exist, however endangered they may be.

[...]

there is a power in the ordinary things of everyday life, as edward hopper's paintings seem to say. we only have to look at them long enough to see it.

când devine omul ridicol?

atunci când comportamentul său rămâne în urma vârstei.

i am sam sam i am

lucy: daddy, why does the snow flake?

sam: because snow - because snow flakes.

lucy: daddy, what is mustard made of?

sam: because it's yellow ketchup.

lucy: daddy, why are men bald?

sam: sometimes they're bald because their head is shiny... and they don't have hair on it. so their head is just more of their face.

lucy: daddy, are ladybugs only girls... or are there boys, too? and if there are, what are they called?

sam: yeah, the beatles.

ce este un blog?

preacurvie intimă.

răspuns dezrădăcinat

acesta este un răspuns al cărui loc ar fi trebuit să fi fost într-un alt blog al unui om cu care obişnuiam să vorbesc, de care însă m-am înstrăinat. sau mai bine zis, un om alături de care am susţinut o prietenie volatilă, condamnată din start la implozie.

postarea căreia îi dau răspuns se referă la relaţiile virtuale şi la crearea unei familii virtuale. eu nu am aşa ceva. mă refer aici nu la un comentariu sporadic, ci la oameni pe care efectiv să îi pot denumi prieteni. odată, aveam. însă oricât de mult aş fi discutat cu cineva, oricâte lucruri aveam în comun, oricât de şarmant sau interesant se dovedea a fi, fără transpunerea relaţiei în realitate, aceasta se dezintegra în scurt timp.

din punctul meu de vedere, legăturile exclusiv virtuale sunt mai degrabă un exerciţiu în narcisism - în lipsa unei adevărate interacţiuni umane, subconştientul caută să modeleze persoana respectivă după chipul şi asemănarea sa. pe silueta virtuală se conturează figura, gestica, expresiile, personalitatea pe care propriul subconştient ni le imprimă. pe chipul prietenului virtual se regăseşte reflexia celor mai adânci nevoi ale unui om. o entitate aformă, compusă fragmentar şi schizofrenic se întregeşte prin asimilarea unor calităţi şi defecte din propriul univers lăuntric. astfel, prietenul virtual este subjugat şi preamărit, umilit şi adorat totodată. o relaţie pur virtuală descătuşează demoni, induce sentimente euforice şi abisal depresive, pentru a se sfârşi cu plictis şi indiferenţă. de la un abandon total în procesul de seducţie, printr-o perioadă de implicare viscerală totală (extensie a seducţiei), până la momentul în care propria imagine proiectată înspre o altă proiecţie devine satisfăcătoare. totul miroase a frică, a foame de acceptare din partea celuilalt (celălalt care devine nu omul X, ci umanitatea întreagă în raport cu propria persoană).

când miza se pune pe seducţie, şi nu pe comunicare, singura salvare este transpunerea ei în realitate, cât mai repede cu putinţă, şi construirea omului real din spatele id-ului.

virtualul alimentează monstruosul.

JURNALUL DE LA TESCANI | andrei pleşu

soarele de toamnă e o metaforă mai adecvată a cunoaşterii decât soarele estival, care poate duce căldura până la fierbinţeală şi disoluţie.

"căldura" spiritului nu trebuie nici să topească, nici să exalte lucrurile: trebuie să le mângâie.

ÎNAINTE DE TĂCERE | ernesto sábato

n-a fost o mare durere aceea care a dat naştere acelui oscar wilde pe care îl preţuim atât? în acea ultimă şi emoţionantă scrisoare, el îşi aminteşte că, atunci când era transportat de la închisoare la tribunal, în timp ce mergea încătuşat în faţa gardienilor, ridicând capul, a văzut cum din umbră îl saluta un prieten, ridicându-şi pălăria.

şi, în faţa solemnităţii grave a acestui gest, mulţimea gălăgioasă a fost redusă la tăcere. în scrisoarea aceasta el spune: acolo unde există durere, există pământ sacru.

această experienţă l-a lecuit pentru totdeauna de vechile sale extravaganţe şi niciodată nu s-a mai întors să frecventeze saloanele şi petrecerile.

cel mai nobil act al oamenilor este acela de a-şi ridica opera în mijlocul distrugerilor, sprijinind-o neostenit, la jumătatea drumului dintre prăpastie şi frumuseţe.

ARBOR INVERS | nichita stănescu

arbor invers, cu rădăcinile-n vânt,
cu tălpile late ca frunza platanului,
aproape plutind, abia atingând
anotimpurile anului.
cu mâinile crestate ca frunza de stejar,
cu trunchiul cu scorbură-adâncă
în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar
spre-un cer de pământ vrând s-ajungă.

mereu cu creirul gol, cu ideile
răsfirate ca pe-un deal pomii rotaţi,
dus în nori, în scânteile
celor neluminaţi.
văzut ca în apă, mereu,
şi foşnind de un vânt de pământ,
cu rădăcinile înfipte în curcubeu
şi-n culori ce nu sunt.

arbor invers am rămas, rupt din sferă
cu sfera aceasta aidoma, geamănă...
şi totul îmi pare ştiut, dar nimica
din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.

THE ARCHITECTURE OF HAPPINESS | alain de botton

left to its own devices, nature will not hesitate to crumble our walls, claw down our buildings, push wild vines through our walls and return every other feature of our carefully plotted geometric world to primal chaos. nature's way is to corrode, melt, soften, stain and chew on the works of man.

and eventually it will win.

dacă vrei să îmi laşi un comentariu...

...nu o face.

motivul pentru care ţin la acest blog este pentru că aici e linişte.

nu vreau vizitatori nenumăraţi, nu vreau să acumulez comentarii sau să îmi expun păreri.

nu vreau să fiu admirat, nu caut aprobări, nu mă interesează criticile.

nu vreau să scriu pentru a fi citit; tot ce scriu aici scriu pentru mine.

majoritatea prietenilor mei nu ştiu de existenţa acestui blog, nici măcar cele mai bune prietene ale mele.

cei cărora le-am dat adresa probabil că au uitat de existenţa acestui blog. ce bine!

dacă citeşti aceste rânduri inseamnă că eşti printre puţinii care o fac.

şi vreau să rămână aşa. între mine, un anonim, şi tine, un necunoscut.

mă bucur să te am aici, cu condiţia să respecţi tăcerea.

rugăciune

mi-aş dori să îmi doresc să îmi vină în mod natural să scriu pe blog.